Cum a ajuns Kodak doar o „amintire” pe hartie?

Cine isi mai aduce aminte de Kodak? Probabil cei care aveau o anumita varsta inainte de aparitia fotografiei digitale, iar ei cred ca sunt de acord cu mine ca era aproape singurul nume folosit cand venea vorba de fotografiere sau de filmare. Cui nu ii este „dor” de cele 36 de pozitii developate in termen de cateva zile si care costau, ohooo, destul de mult. Eu am crescut cu acele aparate carora trebuia sa fii foarte atent cand le introduci filmul, eventual sa nu pierzi mai mult de 2-3 cadre efectuand aceasta operatiune si eram foarte bucuros cand reveneam dupa 4-5 zile de la developat cu fotografiile ce trebuiau pastrate cu grija in albumele foto. Mai exista un nume mai sonor FujiFilm, la acea vreme insa din punct de vedere calitativ era ceva mai slab.

V-ati intrebat oare de ce nu ati mai auzit numele de Kodak de ceva vreme? De ce producatorii de electronice au devenit numele sonore cand vine vorba de camere foto digitale? Stiati oare ca firma Kodak a fost un vizionare, un adevarat pionier in domeniul fotografiei digitale? Da, stiu, atunci cum de nu a supravietuit in aceasta industrie? Acestea sunt doar cateva intrebari carora vom incerca sa le oferim un raspuns cat mai documentat in cadrul articolului.

Kodak a fost cel mai puternic jucator in aceasta industrie a fotografiei. A fost una dintre putinele companii care avea ceva  peste 140.000 de angajati in toata lumea, fapt ce nu se mai poate spune acum, avand in vedere ca robotii au preluat o mare parte din sarcinile omului. Logo-ul Kodak era vizibil in absolut orice loc care merita vizitat. Kodak era un gigant ce detinea monopol la nivel global in aceasta industrie.

In 1997, anul de varf dupa care a urmat un declin vertiginos, compania valora 30 de miliarde dolari, iar acum, abia daca mai este evaluata la 265 milioane de dolari si se zvoneste ca este in pragul falimentului.

Cum a reusit o companie atat de mare sa piarda mai mult de 99% din valoarea sa intr-un deceniu? Gurile rele spun ca nu a constientizat aparitia erei digitale, insa daca ne uitam putin mai atent povestea este alta.

Va mai aduceti aminte de sloganul Kodak? „You push the button, we do the rest!” Ei bine, acel slogan sta la baza industriei tipografice de astazi. Kodak a vandut intotdeauna camere foto, insa nu acesta era profitul real al companiei. Adevaratul venit provenea din productia de pelicula de film ce alimenta acele aparate foto si din developarea imaginii cu aparate si dispozitive proprii. Exista o infrastructura vasta si complexa in spatele acestui procedeu care necesita training in prealabil si nu se putea realiza fara respectivele echipamente.

Trebuia sa fii un profesionist pentru a intra in lumea filmului si, pe langa cunostintele vaste necesare, mai era nevoie de un buzunar gros pentru echipamentele respective, echipamente ce puteau fi achizitionate doar de la Kodak, bineinteles. Fujifilm a inceput sa intre pe piata globala in anii 1950, insa din punct de vedere tehnologic era inca depasita si nu putea face fata acestui monopol. Producatorii de film la vremea aceea depindeau de Kodak, care avea acces la dezvoltare, materiale prime, sistem de prelucrare si chiar si logistica necesara, fiind foarte greu sa obtii un loc in acest domeniu chiar si sub tutela companiei. La acel moment veniturile curgeau „in valuri”, fiecare imagine facuta de orice consumator insemna bani pentru Kodak.

Compania a investit foarte mult in cercetare si dezvoltare, chiar prima camera cu un declansator automat si senzor electric a fost inventata de un inginer Kodak, pe numele sau Steven Sasson, in 1957. Compania a introdus de asemenea, in 1986, primul senzor digital si a stat la baza productiei acelei camere foto QuickTake lansate de Apple in 1994. Camera arata ca un binoclu, putea stoca 32 de imagini si se conecta direct la computer. Performanta relativ slaba a acestor camere foto precum si pretul destul de ridicat, de aproximativ 800 de dolari in comparatie cu 15.000 de dolari pentru un aparat profesional de tip digital, presupuneau o piata inca destul de redusa pentru aceasta tehnologie. Vorbim de faptul ca pretul camerelor normale cu film pentru consumer era in jur de 10-15 dolari, fara sa luam in calcul, desigur, costurile ulterioare ale fimlului si developarilor. Un alt motiv era si raspandirea destul de redusa a computerelor in acea perioada si cunostintele destul de limitate ale consumatorului in acest domeniu.

Aici intervine acel paradox care de fapt se poate explica destul de usor avand in vedere ca majoritatea companiilor atat de vaste au dificultati in a se integra cu produse de nisa pe piete atat de segmentate sub raportul profitului. Kodak a facut si aceste eforturi, fara a avea prea mare succes insa.

Business-ul forte al companiei, cel de productie video, devenea in acest timp tot mai vulnerabil. Fujifilm incepea sa castige o cota de piata din ce in ce mai mare si astfel, la mijlocul anilor 1990, a izbucnit o revolutie a preturilor intre cei doi producatori care se luptau acum pe piata americana, Kodak fiind nevoit sa reduca preturile pentru a putea vinde in continuare si a nu isi pierde cota de piata aflata si asa in scadere. Fujifilm invatase foarte mult din greseli in ultima vreme.

In 1993, George Fisher a devenit CEO-ul companiei Kodak si a fost pus fata in fata cu o serie de decizii foarte dificile. El trebuia sa readuca in prim plan business-ul din industria cinematografica si, in acelasi timp, sa pregateasca compania pentru trecerea la era digitala. Acesta a realizat ca si industria filmului va trece in viitor la formatul digital si a depus eforturi uriase pentru a transforma compania in aceasta directie. Intr-un discurs al Academiei de Management din Boston a precizat „Noi nu suntem in business-ul de film si nici in cel electronic, noi activam in domeniul fotografic”, fraza ce denota greutatile prin care trecea compania.

In graficul de mai sus se poate observa inlocuirea aproape in totalitate a filmului cu aparatele digitale.

Incercand sa intre totusi in domeniul fotografiei digitale, Kodak a inceput sa lanseze, la o scurta durata intre ele, camere digitale din ce in ce mai bune si mai inovatoare, semn ca managementul se descurca destul de bine cu aceasta transformare mai sus mentionata. La fel avea loc si trecerea catre print digital.

Nemaifiind nevoie insa de o mare parte din angajati, care au fost „inlocuiti” de masini, Kodak a inceput sa concedieze masiv. Industria era cu totul diferita in aceasta era digitala. Companii ce produceau electronice, precum Casio, Samsung, Sony, HP, au realizat ca exista o piata masiva pe care pot activa si unde au experienta in domeniu. Practic, pentru fotografia digitala nu mai era nevoie de film si expertiza tehnica de specialitate, deci costurile de productie erau mult mai mici, daca nu chiar inexistente.

Oricum, mai exista inca un segment de nisa, mai nostalgic, care prefera folosirea filmului in pofida formatelor digitale, insa aceasta este din nou in continua scadere, din cauza pretului ridicat al materialelor. In concluzie avansul tehnologic „face curatenie” chiar si in cadrul companiilor mari chiar daca acestea au avut o viziune asupra viitorului si au incercat deseori sa o puna in practica. Problema nu era de viziune ci de faptul ca activau intr-un domeniu ce necesita un cost de mentenanta ridicat pentru consumatori, si, pana la urma acestia decid nu?

Ma gandesc acum la producatorii de consumabile pentru imprimante, in ultima vreme nu au avut loc prea multe realizari tehnologice, majoritatea acestora se mandresc cu viteze mai mari de printare sau cu consumabile mai ieftine, ori promoveaza in mod intens functii gen conectare LAN sau WiFi ale imprimantelor sale. Cu totii stim insa ca adevaratele venituri vin din cerneala acestor imprimante.

Ce parere aveti, se apropie oare o era „ecologica” cu influente nefaste asupra industriei de print? Mai ales ca totul „se muta” intr-un fel sau altul pe online?